Acidoza metabolică hipercloremică (AMHC) este o consecinţă predictibilă a administrării volumelor mari de soluţii saline. Mecanismul nu pare să fie datorat diluării bicarbonatului, deoarece acesta este o variabilă dependentă a echilibrului acido-bazic (EAB). Modelul fizico-chimic al EAB, descris de Stewart, explică mai bine această acidoză. Clorul este un anion puternic şi administrarea de clorură de sodiu, care are concentraţii egale de sodiu şi clor va creşte nivelul cloremiei, mai mult decât al sodemiei. Creşterea raportului clor/sodiu în plasmă, scade diferenţa ionilor puternici (SID), rezultând o scădere a alcalinităţii sângelui. AMHC a fost identificată la 80% dintre pacienţii din terapie intensivă şi există date care susţin efectele clinice ale AMHC la pacienţii chirurgicali. Consecinţele sale nu sunt însă clarificate. Acidoza metabolică, indiferent de etiologie, poate deprima funcţia miocardică, să reducă debitul cardiac şi să reducă fluxul sanguin renal si intestinal. Aceste efecte nu sunt relevante la pacienţii cu intervenţii minore, dar pot fi importante la pacienţii critici, cu operaţii majore. Riscul principal al instalării AMHC este al intervenţiilor terapeutice inutile sau inadecvate. Administrarea în continuare de soluţii saline poate exacerba efectele acidozei. Deşi nu este dovedit că afectează supravieţuirea, AMHC contribuie la creşterea morbidităţii şi a utilizării resurselor. Fiind de obicei iatrogenă, AMHC poate fi prevenită prin utilizarea soluţiilor volemice cu conţinut electrolitic mai apropiat de cel al plasmei.
Revista Română de Nutriţie (2006) 2, 119–126